Din 1999 până în 2003, Consultarea Ortodox-Catolică Nord Americană şi-a concentrat discuţiile asupra temei care, vreme de 12 secole, a fost considerată cauza principală a divizării Bisericilor noastre: căile noastre divergente de a concepe şi vorbi despre originea Sfântului Duh în cadrul vieţii intime a Dumnezeului celui întreit. Cu toate că ambele noastre tradiţii mărturisesc “credinţa de la Niceea” ca expresie normativă a felului cum îl înţelegem pe Dumnezeu şi rolul Său în cadrul creaţiei şi considerăm drept mărturisire clasică a acestei credinţe, versiunea revizuită a Simbolului Niceean în asociere cu primul Sinod Ecumenic de la Constantinopol din 381, cei mai mulţi dintre catolici, precum şi alţi creştini din Occident au folosit, cel puţin din secolul al VI-lea, versiunea latină a Crezului, care adaugă la mărturisirea ei că Duhul Sfânt “purcede de la Tatăl,” cuvântul Filioque: “şi de la Fiul.” Pentru cea mai mare parte a creştinilor occidentali acest termen continuă să facă parte din formula centrală a credinţei lor, formulă mărturisită la Liturghie şi folosită drept baza gândirii catehetice şi teologice. Pentru catolici şi cei mai mulţi dintre protestanţi, aceasta constituie în mod simplu o parte a învăţăturii obişnuite a Bisericii şi, ca atare, parte integrală a felului cum ei înţeleg dogma despre Sfinta Treime. Şi totuşi, cel puţin din ultima parte a secolului al VIII-lea, prezenţa acestui termen în versiunea occidentală a Crezului, constituie o sursă de discordie pentru creştinii răsăriteni, pentru teologia trinitară pe care o exprimă şi pentru că a fost adoptat de un număr mare de creştini occidentali, într-o formulare canonică a unui sinod acceptat ecumenic fără corespondenţa unei înţelegeri ecumenice. Pe măsură ce ruptura medievală dintre creştinii din Răsărit şi cei din Apus s-a accentuat, teologia asociată cu termenul Filioque şi problemele de structură bisericească şi autoritate generate de adoptarea ei, a evoluat într-un simbol al diferenţei, un motiv clasic a ceea ce fiecare parte a Creştinismului divizat a considerat lipsă sau denaturat în cealaltă.

Studiul comun al acestei probleme a antrenat Consultarea noastră la o cercetare comună, reflectare în rugăciune şi discuţii intense. Nutrim speranţa că multe din referatele prezentate de membrii noştri, de-a lungul acestui proces, vor fi publicate împreună ca un context educaţional al declaraţiei noastre comune. Un aşa de complicat subiect ca acesta, din punct de vedere istoric şi teologic, necesită explicaţii detailate pentru a se evidenţia în mod clar adevăratele probleme. Discuţiile noastre şi declaraţia comună, prin ele însele, nu vor pune capăt veacurilor de dispută dintre Bisericile noastre. Totuşi, sperăm că ele vor contribui la progresul înţelegerii şi respectului reciproc şi că, la vremea hotărâtă de Dumnezeu, Bisericile noastre nu vor mai găsi un motiv de divizare în felul în care gândim şi vorbim despre originea Duhului, ale cărui daruri sunt dragostea şi pacea (vezi Gal. ).

I. Sfântul Duh în Sf. Scriptură

În Vechiul Testament, „duhul lui Dumnezeu” sau „duhul Domnului” este prezentat mai puţin ca persoană divină şi mai mult ca o manifestare a puterii creatoare a lui Dumnezu – „suflarea” lui Dumnezeu (ruach YHWH) – creând lumea ca pe un loc organizat şi ospitabil pentru lumea sa, şi ridicând persoane să conducă pe poporul Său pe calea sfinţeniei. În versetele de început ale Genezei, duhul lui Dumnezeu „se mişcă peste ape” ca să transforme haosul în ordine (Gen. 1:2). În relatările istorice ale lui Israel , acelaşi spirit „mişcă” pe conducătorii poporului (Iuda : Samson), transformă regii şi conducătorii militari în prooroci (I Sam. 10:9-12; -24: Saul şi David), şi-i învredniceşte pe prooroci să „aducă vestea cea bună celor necăjiţi” (Is. 61:1; 42:1; II Regi 2:9). Domnul îi spune lui Moise că a „umplut” de „duh dumnezeiesc” pe Beţaleel la tot lucrul pentru a-l învrednici să facă toate lucrurile pentru cortul adunării portrivit instrucţiunilor lui Dumnezeu (Ieşirea 31:3). În unele pasaje, „duhul sfânt” (Ps. 51:13) sau „duhul bun” (Ps. 143:10) al Domnului pare a însemna prezenţa lui călăuzitoare în indivizi sau în întreg poporul, curăţindu-le duhul (Ps. 51:12-14) şi ajutându-i să păzească poruncile, dar „amărât” de păcatele lor (Is. 63:10). În viziunea măreaţă a proorocului Iezechil de restaurare a lui Israel din moartea înfrângerii şi din exil, „suflarea,” înviind trupurile uscate ale poporului, devine imaginea acţiunii suflării însăşi a lui Dumnezeu, creând un popor nou: „Şi voi pune în voi Duhul Meu şi veţi învia …”(Iez. 37:14).

În scrierile Noului Testament, Duhul Sfânt al lui Dumnezeu (Pnevma Theou) este de obicei prezentat într-un mod mai personal şi în legătură esenţială cu persoana şi misiunea lui Iisus. Matei şi Luca indică cu claritate că Maria L-a zămislit pe Iisus prin puterea Sfântului Duh, care „o umbreşte” (Mat. ,20; Luc. ). Toate cele patru evanghelii mărturisesc că Ioan Botezătorul – care însuşi era „plin de Duhul Sfânt din pântecele maicii sale” (Lc. ) – a fost martorul ocular al pogorârii aceluiaşi Duh peste Iisus, într-o manifestare văzută a puterii şi alegerii lui Dumnezeu, când a fost botezat Iisus (Mat. ; Lc. ; Ioan ). Duhul Sfânt îl duce pe Iisus în pustie pentru a se lupta cu diavolul (Mat. 4:1; Lc. 4:1), îl investeşte cu putere profetică la începutul misiunii Sale (Lc. -21), şi se manifestă pe El însuşi în exorcismele lui Iisus (Mat. , 32). Ioan Botezătorul a identificat misiunea lui Iisus de a „boteza” pe ucenicii săi „cu Duhul Sfânt şi cu foc” (Mat. ; Lc. ; In. ), proorocie împlinită în evenimetele măreţe ale Cincizecimii (Fapte 1:5), când apostolii „s-au îmbrăcat cu putere de sus” (Lc. 24:49; Fapte 1:8). În relatările Faptelor Apostolilor, Duhul Sfânt este cel care continuă să unifice comunitatea ( -32), îl învredniceşte pe Ştefan să-L mărturisească pe Hristos cu preţul vieţii sale ( ), şi prin prezenţa Lui harismatică în mijlocul celor credindioşi dintre păgâni afirmă cu claritate că şi ei sunt chemaţi la botezul în Hristos ( ).

În cuvântul Său cel din urmă din Evanghelia după Ioan, Iisus vorbeşte despre Duhul Sfânt ca unul care va continua lucrarea Sa în lume după înălţarea Sa la Tatăl. El este „Duhul adevărului”, cu rolul de „Mângâietor” (Paraclet) care-i va învăţa şi călăuzi pe ucenicii Săi ( -17), amintindu-le de cele ce Iisus însuşi i-a învăţat ( ). În această parte a Evangheliei, Iisus ne clarifică mai mult relaţia dintre acest „Mângâietor,” El însuşi, şi Tatăl Său.

Iisus le făgăduieşte trimiterea lui „de la Tatăl” ca „Duhul adevărului care purcede de la Tatăl” (15:26); şi adevărul pe care îl va învăţa va fi acelaşi adevăr descoperit de Iisus în persoana Sa (vezi 1:14; 14:6): „Acela Mă va preamări pe Mine, pentru că din al Meu va lua şi vă va vesti. Toate câte are Tatăl ale Mele sunt; de aceea am zis că din al Meu va lua şi vă vesteşte vouă.” (16:14-15).

Epistola către Evrei îl prezintă pe Duhul ca vorbind în Scripturi cu glasul Său (Evrei 3:7; 9:8). În epistolele Sf. Pavel, Duhul Sfânt al lui Dumnezeu este identificat ca unul care în cele din urmă L-a „definit” pe Iisus ca „Fiu al lui Dumnezeu întru putere” acţionând ca drept cauza activă a învierii Sale (Rom. 1:4; 8:11). Este acelaşi Duh, împărtăşit acum nouă, care ne pune în armonie cu Domnul cel înviat, dându-ne nădejde de înviere şi viaţă (Rom. ), făcându-ne de asemenea fiii şi moştenitorii lui Dumnezeu (Rom. -17), şi alcătuind cuvintele noastre, chiar şi suspinurile noastre nedefinite întru rugăciune care exprimă nădejde (Rom. -27). „Iar nădejdea nu ruşinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a revărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă” (Rom.5:5).

II Considerente Istorice

În primele veacuri ale Bisericii, tradiţiile latină şi grecească au mărturisit aceeaşi credinţă apostolică, dar au descris în mod diferit relaţia dintre cele trei persoane ale Sf. Treimi. În general, aceste diferenţe indicau felurite probleme pastorale cu care erau confruntate ambele Biserici de Vest şi de Est. Crezul Niceean (325) mărturisea credinţa Bisericii aşa cum fusese formulată pentru combaterea ereziei lui Arie, care nega deplina divinitate a lui Hristos. După Sinodul de la Niceea, Biserica a continuat să fie confruntată cu învăţături care puneau sub semnul întrebării atât deplina divinitate cât şi deplina umanitate a lui Hristos, precum şi divinitatea Sfântului Duh. În combaterea acestor încercări, Părinţii de la Sinodul din Constantinopol (381) au reafirmat credinţa de la Niceea şi au adus un adaos semnificativ Crezului de la Niceea.

Una dintre aceste notabile afirmaţii a constituit-o învăţătura despre Sfântul Duh, o evidentă influenţă a tratatului clasic Despre Sfântul Duh al Sf. Vasile al Cezareei, care fusese întocmit probabil cu vreo şase ani mai devreme. Crezul de la Constantinopol a afirmat credinţa Bisericii în divinitatea Duhului astfel: „Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă dătătorul, care din Tatăl purcede (ekporevetai), cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi mărit, care a grăit prin prooroci.” Cu toate că textul a evitat folosirea în mod direct a termenului „Dumnezeu” pentru Sf. Duh sau afirmaţia (după cum făcuse Sf. Grigorie de Nazians) că Duhul Sfânt este „de aceeaşi fiinţă” cu Tatăl şi cu Fiul – afirmaţii care, fără îndoială, ar fi părut extremiste pentru unii contemporani mai precauţi din punct de vedere teologic, Sinodul a intenţionat în mod clar, prin acest text, să facă o mărturisire a credinţei Bisericii în dumnezeirea deplină a Sfântului Duh, în contradicţie vădită cu cei care credeau că Duhul este o creatură. Totodată, Sinodul nu a fost preocupat cu specificarea originii Duhului sau cu elaborarea relaţiei Duhului cu Tatăl şi cu Fiul.

Documentele Sinodului de la Constantinopol au fos pierdute, dar textul Crezului a fost citat şi recunoscut oficial drept obligatoriu, împreună cu Crezul de la Niceea, în declaraţia dogmatică a Sinodului de la Calcedon (451). În mai puţin de un secol, acest Crez de la 381 a jucat un rol normativ în definirea credinţei şi, pe la începutul secolului al VI-lea, a fost proclamat în cadrul Liturghiei în Antiohia, Constantinopol şi în alte părţi din Răsărit.

Şi în bisericile occidentale Crezul a fost încorporat în cadrul Euharistiei, probabil începând cu al III-lea Sinod de la Toledo în 589. Cu toate acestea, în Liturghia Euharistică la Roma nu a fost introdus oficial decât în secolul al XI-lea – un fapt important în procesul acceptării oficiale a termenului Filioque în Occident.

Nu există un document clar indicând modul în care cuvântul Filioque a fost introdus în Crezul de la 381 în Occidentul creştin înainte de secolul VI. Afirmaţia că Duhul a venit „de la Tatăl prin Fiul” a fost folosită de unii teologi latini timpurii ca parte a insistenţei lor asupra unităţii celor trei persoane în cadrul unei singure Taine divine (ex. Tertulian, Adversus Praxean 4 şi 5). Scriind la începutul secolului al III-lea, Tertulian accentuează că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt de o singură fiinţă, însuşire şi putere divină (ibid. 2), pe care el le înţelege ca izvorând din Tatăl şi fiind transmise Duhului Sfânt de către Fiul (ibid. 8). La mijlocul secolului al IV-lea, Hilary de Poitiers vorbeşte în acelaşi fel despre Duhul ca fiind „de la Tatăl” (De Trinitate 12.56) şi „având ca sursă (origine) pe Tatăl şi pe Fiul” (ibid. 2.29); într-un alt loc, Hilary indică textul de la Ioan 16:15 (în care Iisus spune: „Toate câte are Tatăl, ale Mele sunt; de aceea am zis că [Duhul] din al Meu ia şi vă vesteşte vouă”) şi se întreabă cu voce tare dacă „a lua de la Fiul înseamnă acelaşi lucru cu a purcede de la Tatăl” (ibid. 8.20). Scriind prin anii 380, Ambrozie de Milan declară deschis că Duhul „purcede (procedit a) de la Tatăl şi de la Fiul,” fără a fi vreodată despărţit de vreunul (Despre Sfântul Duh 1.11.20). Totuşi, nici unul dintre aceşti scriitori nu are ca obiect specific al gândirii sale modul de origine al Duhului; mai degrabă, ei toţi se îngrijesc să accentueze statutul de egalitate al celor trei persoane divine ca Dumnezeu şi toţi recunosc că Tatăl singur este izvorul fiinţei veşnice a lui Dumnezeu.

Cea mai devreme folosire a termenului Filioque în contextul Crezului este mărturisirea de credinţă formulată de regele vizigot Reccared la Sinodul local de la Toledo din 589. Acest sinod regional anatematizează pe cei care nu acceptă hotărârile primelor patru Sinoade Ecumenice (canonul 11) precum şi pe cei care nu mărturisesc că Sfântul Duh purcede de la Tatăl şi de la Fiul (canonul 3). Se pare că episcopii spanioli şi regele Reccared credeau la vremea respectivă că echivalentul grecesc de Filioque era parte a Crezului originar de la Constantinopol şi, în mod aparent, au înţeles că scopul lui a fost să opună rezistenţă arianismului prin afirmarea relaţiei intime a Tatălui cu Fiul. Din ordinul lui Reccared, Crezul a început să fie spus la Euharistie, imitând practica Răsăritului. Din Spania, folosirea Crezului cu Filioque s-a răspândit în toată Galia.

Cu aproape un secol mai târziu, în 680, a avut loc sinodul episcopilor englezi ţinut la Hatfield sub preşedenţia Arhiepiscopului de Canterbury, Theodore, un bizantin cerut de papa Vitalie să slujească în Anglia . Potrivit Venerabilelor Bede (Hist. Eccl. Gent. Angl. 4.15 [17], acest sinod şi-a afirmat în mod explicit credinţa în conformitate cu cele cinci Sinoade Ecumenice, şi a declarat că Sfântul Duh purcede „în mod inefabil [inenarrabiliter]” (care nu poate fi explicat) de la Tatăl şi de la Fiul.

Până în secolul VII, trei factori au contribuit la tendinţa mereu crescândă a Occidentului de a include Filioque în Crezul de la 381 şi la credinţa unor apuseni că de fapt acesta (Filioque) era crezul originar. Mai întâi, un puternic curent în tradiţia patristică a Occidentului, sintetizată în lucrarea lui Augustin (354-430), vorbind despre purcederea Duhului de la Tatăl şi de la Fiul (ex. Despre Treime 4.29; 15.10,12,29,37); despre semnificaţia acestei tradiţii şi terminologia ei vom vorbi mai târziu).

În al doilea rând, de-a lungul secolelor IV şi V au circulat o serie de mărturisiri de credinţă prin biserici asociate adesea cu botezul şi cateheza. Formularea de la 381 nu a fost considerată ca singura expresie obligatorie a credinţei apostolice. În Occident, cea mai răspândită dintre ele a fost Crezul Apostolic, un crez baptismal timpuriu care conţinea o simplă afirmaţie a credinţei în Sfântul Duh, fără amănunte.

În al treilea rând, şi de o semnificaţie specifică pentru teologia occidentală de mai târziu, a fost aşa numitul Crez Atanasian (Quicunque). Considerat de occidentali că ar fi fost alcătuit de Atanasie al Alexandriei, acest Crez îşi are originea în Galia pe la anul 500 şi este citat de Caesarie de Arles (+542). Acest text nu a fost cunoscut în Răsărit, dar a avut mare influenţă în Occident până în vremurile moderne. Bazându-se în mod serios pe învăţătura lui Augustin despre Treime, acesta afirma clar că Duhul purcede de la Tatăl şi de la Fiul. Partea centrală a acestui crez era hristologia foarte anti-ariană: vorbind despre Duhul că purcede de la Tatăl şi de la Fiul, sugera că Fiul nu era fiinţial inferior Tatălui, aşa cum susţinea Arie. Fără îndoială că influenţa acestui crez a facilitat folosirea lui Filioque în versiunea latină a Crezului Constantinopolitan în Europa de Vest, cel puţin din secolul al VI-lea încoace.

Folosirea Crezului de la 381 cu adaosul Filioque a devenit subiectul controverselor spre sfârşitul secolului al VIII-lea, în discuţiile dintre teologii Frankişti şi Scaunul Romei şi în rivalităţile dintre tribunalele (curţile) Carolingian şi Bizantin, care pretindeau acum amândouă că sunt succesoarele legitime ale Imperiului Roman. În contextul disputelor iconoclaste din Bizanţ, carolingienii au speculat acest prilej de a provoca pe ortodocşii din Constantinopol şi au accentuat cu deosebire semnificaţia termenului Filioque, pe care ei începuseră acum să-l folosească drept criteriu al credinţei trinitare adevărate. Dezbaterile Filioque de-a lungul secolelor opt şi nouă s-au desfăşurat pe fundalul unei intense rivalităţi politice şi culturale între Frankişti şi Bizantini.

Charlemagne a primit o traducere a hotărârii Sinodului al II-lea de la Niceea (787). Sinodul dăduse aprobarea definitvă practicii primare de a venera icoanele. Traducerea s-a dovedit a fi incorectă. Pe baza acestei incorecte traduceri, Charlemagne a trimis o delegaţie la Papa Hadrian I (772-795) pentru a-şi exprima îngrijorarea. Între alte obiecţiuni, trimişii lui Charlemagne au pretins că la instalarea Patriarhului Tarasie de Constantinopol nu s-a respectat credinţa Niceeană să mărturisească că Duhul purcede de la Tatăl şi de la Fiul, ci a mărturisit că purcede de la Tatăl prin Fiul (Mansi 13.760). Papa a respins cu severitate protestul lui Charlemagne, arătând în detalii că Tarasie şi Sinodul, în această privinţă, precum şi în altele, au respectat credinţa Părinţilor (ibid. 759-810). După acest schimb de scrisori, Charlemagne a autorizat întocmirea aşa-numitei Libri Carolini (791-794), o lucrare scrisă pentru a contesta atât poziţia sinodului iconoclast de la 754, cât şi pe cea a Sinodului de la 787 despre venerarea icoanelor.

Din nou, datorită unei traduceri deficitare, carolingienii au înţeles greşit hotărârea Sinodului din urmă. În acest text poziţia carolingiană despre Filioque a fost din nou accentuată. Argumentând că termenul Filioque a fost parte din Crezul de la 381, Libri Carolini a reafirmat tradiţia latină că Duhul purcede de la Tatăl şi de la Fiul, şi a respins ca incorectă învăţătura că Duhul purcede de la Tatăl prin Fiul.

Deşi hotărârile sinodului local de la Frankfurt din 794 nu se mai păstrează, alte documente indică că acest sinod a fost convocat mai ales pentru a contracara o formă de erezie a „adopţianismului,” considerată în ascensiune la vremea respectivă în Spania. Accentuarea din partea unor teologi spanioli asupra umanităţii integrale a lui Hristos, a părut teologului de curte Alcuin şi altora ca o sugerare că omul Iisus a fost „adoptat” de Tatăl la Botezul Său. În prezenţa lui Charlemagne, acest sinod – pe care Charlemagne se pare că l-a considerat drept „ecumenic” (vezi Mansi 13.899-906) – a aprobat Libri Carolini, afirmând, în contextul păstrării divinităţii depline a persoanei lui Hristos, că Duhul purcede de la Tatăl şi de la Fiul. După cum s-a întâmplat şi în ultima parte a secolului al VI-lea, formularea latină a Crezului, mărturisind că Duhul purcede de la Tatăl şi de la Fiul, a fost inclusă pentru a combate o percepută erezie hristologică.

Peste câţiva ani, s-a ţinut un alt sinod local la Fréjus ( Friuli ) (796 sau 797), îndreptat tot împotriva „adopţianismului spaniol.” La acest sinod, Paulin de Aquileia (+802), un asociat al lui Alcuin de la curtea lui Charlemagne, a apărat folosirea Crezului cu Filioque ca o cale de opoziţie împotriva adopţianismului. De fapt, Paulin a recunoscut că Filioque era un adaos la Crezul din 381, dar l-a apărat  spunând că nu contrazice nici înţelesul Crezului şi nici intenţia Părinţilor. Autoritatea în Occident a sinodului de la Fréjus, precum şi a celui de la Frankfurt, a facilitat folosirea Crezului cu Filioque în învăţământ şi la Liturghie în bisericile din cea mai mare parte a Europei.

Diversele tradiţii liturgice privitoare la Crez s-au intersectat pe la începutul secolului al IX-lea la Ierusalim. Călugării occidentali, folosind Crezul cu Filioque, au fost denunţaţi de confraţii lor din Răsărit. În 808, cerând lămuriri în scris Papei Leon al III-lea, călugării apuseni au făcut referire la practica-model de la capela lui Charlemagne din Aachen . Papa Leon a răspuns printr-o scrisoare adresată „tuturor bisericilor din Răsărit,” în care îşi mărturiseşte credinţa sa personală că Duhul Sfânt purcede din veşnicie de la Tatăl şi de la Fiul. În acest răspuns, Papa nu a făcut diferenţă între poziţia sa personală şi problema legitimităţii adaosului la Crez, cu toate că mai târziu s-a opus folosirii adaosului la liturghiile săvârşite la Roma.

Implicându-se în controversa de la Ierusalim, Charlemagne a cerut lui Teodulf de Orleans, autorul principal al Libri Carolini, să redacteze o apologie în favoarea uzului termenului Filioque. Apărută în 809, lucrarea lui Teodulf De Spiritu Sancto era în esenţă o compilare de texte patristice favorabile teologiei Filioque. Cu acest text, Charlemagne a întrunit un sinod la Aachen în 809-810 pentru a afirma doctrina purcederii Sfântului Duh de la Tatăl şi de la Fiul, care fusese pusă sub semnul întrebării de teologii greci. După acest sinod, Charlemagne a solicitat Papei Leon aprobarea crezului cu Filioque (Mansi 14.23-76). În 810 a avut loc la Roma o întâlnire între Papa şi delegaţia consiliului lui Charlemagne.

Cu toate că Leon al III-lea a afirmat ortodoxia termenului Filioque şi a aprobat folosirea lui în cateheză şi mărtusirea personală de credinţă, a dezaprobat cu claritate includerea lui în textul Crezului de la 381 şi, întrucât părinţii Sinodului nu fuseseră, după aprecierile sale, mai puţin inspiraţi de Duhul Sfânt decât episcopii întruniţi la Aachen, a hotărât să nu-l includă. Papa Leon a menţionat că folosirea Crezului la celebrările euharistice este permisă, dar nu impusă şi a îndemnat ca pentru prevenirea unui scandal ar fi bine dacă curtea carolingiană s-ar abţine de la includerea lui în Liturghie.

În acelaşi timp, precum reiese din Liber Pontificalis, Papa a dispus expunerea în catedrala Sf. Petru a două plachete de argint conţinând textul original al Crezului de la 381 în greceşte şi latineşte. În ciuda instrucţiunilor sale şi a acestui act simbolic, carolingienii au continuat folosirea Crezului cu Filioque la Liturghie în diocezele lor.

Cei din Bizanţ nu au privit cu ochi buni evoluţia problemei Filioque în Occident între secolele VI şi IX. Linia de comunicare a continuat să se înrăutăţescă, iar dificultăţile lor cu monotelismul, iconoclasmul şi ameninţările Islamului nu au permis prea mult timp pentru a ţine pasul cu evoluţia teologică din Occident. Cu toate acestea, interesul lor în Filioque s-a intensificat mai ales pe la mijlocul secolului al IX-lea, când au mai intervenit şi disputele jurisdicţionale dintre Roma şi Constantinopol, precum şi cele privitoare la activitatea misionară a frankiştilor în Bulgaria . În urma expulzării misionarilor bizantini din Bulgaria de către regele Boris, sub influenţa occidentală, aceştia s-au întors la Constantinopol şi au făcut cunoscute practicile occidentale, inclusiv folosirea Crezului cu Filioque. Patriarhul Fotie al Constantinopolului, în 867, a trimis o enciclică celorlalţi patriarhi răsăriteni, comentând în mod sever asupra crizei politice şi eclesistice din Bulgaria şi asupra tensiunilor dintre Constantinopol şi Roma. În această scrisoare, Fotie a denunţat pe misionarii apuseni în Bulgaria şi a criticat practicile liturgice din Occident.

În mod mai semnificativ, patriarhul Fotie a calificat adaosul Filioque din Apus drept blasfemie şi a făcut o argumentare teologică substanţială împotriva implicaţiilor trinitare, pe care el a crezut că le ridică. Opoziţia lui Fotie împotriva lui Filioque a fost fundamentată pe punctul său de vedere că acesta sugerează două cauze în Sfânta Treime şi diminuează monarhia Tatălui. Astfel, i se părea lui, Filioque reduce caracterul distinctiv al fiecărei persoane ale Sfintei Treimi şi crează o confuzie în relaţiile lor, în mod paradoxal, fiind un amestec de politeism păgân şi modalism sabelian (Mistagogia 9, 11). Însă, în scrisoarea sa din 867, Fotie dovedeşte că nu era un cunoscător al patristicii latine, reponsabilă pentru Filioque în Occident. Opoziţia lui la Filioque va fi mai târziu detaliată în scrisoarea sa din 883 sau 884 către Patriarhul de Aquileia, precum şi în Mistagogia Sfântului Duh scrisă pe la 886.

În încheierea scrisorii sale din 867, Fotie a propus convocarea unui sinod ecumenic care să rezolve problema adaosului Filioque şi să clarifice baza lui teologică. În 867 s-a ţinut un sinod local la Constantinopol care l-a demis pe Papa Nicolae I, ceea ce a sporit încordarea dintre cele două Scaune. În 863, Nicolae însuşi refuzase să-l recunoască pe Fotie ca Patriarh pe motivul presupusei sale numiri necanonice. Datorită schimbărilor în conducerea imperială, Fotie a fost silit să-şi dea demisia în 867, fiind înlocuit cu Patriarhul Ignatie, pe care el însuşi îl înlocuise în 858. În 869 a fost convocat un nou sinod la Constantinopol.

Fiind de faţă reprezentanţii Papei şi cu sprijin imperial, acest sinod l-a excomunicat pe Fotie şi a fost apoi recunoscut în Occidentul medieval, din motive fără nici o legătură cu Filioque, drept Sinodul al VIII-lea ecumenic, deşi în Răsărit nu a primit niciodată această recunoaştere.

Relaţiile dintre Roma şi Constantinopol s-au schimbat când Fotie a devenit iarăşi Patriarh în 877, după moartea lui Ignatie. La Roma, Papa Nicolae murise în 867 şi a fost succedat de Papa Hadrian II (867-872), care şi el îl anatematizase pe Fotie în 869. Succesorul lui, Papa Ioan al VIII-lea (872-882) s-a arătat gata să recunoască legitimitatea lui Fotie ca Patriarh al Constantinopolului cu anumite condiţii, netezind astfel calea restaurării de relaţii bune. La sinodul din Constantinopol din 879-880 au fost prezenţi reprezentanţii Romei şi ai celorlalţi Patriarhi răsăriteni. Acest sinod, recunoscut de unii teologi ortodocşi drept ecumenic, a anulat hotărârile sinodului anterior din 869-870 şi a recunoscut statutul lui Fotie ca Patriarh. A confirmat de asemenea caracterul de ecumenic al Sinodului de la 787 şi hotărârile sale împotriva iconoclasmului. Nu s-a discutat în detaliu problema Filioque, care nu făcea încă parte din Crezul mărturisit la Roma, şi nu s-a emis o declaraţie privitoare la justificarea ei teologică; totuşi, acest sinod a reafirmat în mod oficial textul Crezului de la 381 fără Filioque şi a anatematizat pe oricine va alcătui o altă mărturisire de credinţă. De asemenea, sinodul s-a referit la Scaunul Romei în termeni foarte respectoşi şi a permis emisarilor papali prerogativul tradiţional de a prezida, recunoscându-le dreptul de a deschide şi închide discuţiile şi de a semna mai întâi documentele. Cu toate acestea, documentele nu indică că episcopii prezenţi au recunoscut oficial vreo prioritate jurisdicţională a Scaunului Romei, în afara cadrului înţelegerii patristice a comuniunii Bisericilor şi a teoriei canonice de şase secole a Pentarhiei. Problema spinoasă a pretenţiilor competitive ale Papei şi Patriarhului de Constantinopol privitoare la jusdicţia asupra Bulgariei a fost încredinţată hotărârii Împăratului. După acest sinod, Filioque a continuat să fie folosit în unele părţi ale Europei occidentale, în ciuda intenţiilor Papei Ioan al VIII-lea care, la fel ca şi înaintaşii săi, a păstrat textul hotărât de Sinodul de la 381.

La începutul secolului al XI-lea, această controversă a atins un nou stadiu. În timpul sinodului care a urmat încoronării regelui Henri al II-lea ca Sfânt Împărat Roman la Roma în 1014, Crezul, cuprinzând Filioque, a fost cântat pentru prima dată la o Liturghie papală. Drept rezultat, folosirea liturgică a Crezului cu Filioque a fost considerată, în general în Biserica Latină, ca având aprobare papală. Includerea lui la Liturghie, după două secole de rezistenţă la acestă practică, a reprezentat o nouă dominaţie a împăraţilor germani asupra papalităţii, precum şi un sentiment de sporită creştere în autoritatea papalităţii sub protecţia imperială, în cadrul întregii Biserici din Est şi din Vest.

Problema Filioque a figurat în mod proeminent în tumultoasele evenimente din 1054, când reprezentanţii Bisericilor din Răsărit şi Apus au făcut schimb de excomunicări. În cadrul anatemei sale împotriva Patriarhului Mihail I Cerularie al Constantinopolului şi a unora dintre consilierii săi, cardinalul Humbert de Silva Candida, emisarul Papei Leon al IX-lea, a acuzat pe cei din Bizanţ de îndepărtarea incorectă a termenului Filioque din Crez şi a criticat unele practici liturgice răsăritene.

Răspunzând acestor acuzaţii, Patriarhul Mihail a recunoscut că anatemele lui Humbert nu-şi aveau originea la Leon al IX-lea şi a emis anatemele sale doar asupra delegaţiei papale. De fapt, Leon era deja mort, iar succesorul său nu fusese încă ales. Totodată, Mihail a condamnat folosirea termenului Filioque în Crez şi a altor practici liturgice în Occident. Acest schimb de excomunicări nu a dus prin sine la schisma oficială dintre Roma şi Constantinopol, în ciuda părerilor istoricilor de mai târziu; totuşi, a adâncit înstrăinarea ascendentă dintre Constantinopol şi Roma.

Relaţiile dintre Biserica Romei şi Bisericile din Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim au fost afectate în mod serios în timpul cruciadelor şi mai ales a ruşinoasei Cruciade a IV-a. La 1204, cruciaţii apuseni au devastat Constantinopolul, rivalul comercial şi politic de vreme îndelungată al Veneţiei, iar politicienii şi clerul occidental au dominat oraşul până la redobândirea lui de către Împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul în 1261. Instalarea episcopilor apuseni, loiali Romei şi forţelor politice din Vestul Europei, în teritoriile Constantinopolului, Antiohiei şi Ierusalimului a devenit în mod tragic noua expresie vizibilă a schismei. Chiar şi după 1261 Roma a sprijinit pe patriarhii latini în aceste Scaune antice răsăritene. Pentru cei mai mulţi creştini răsăriteni, acesta constituia un indiciu clar că papalitatea şi sprijinitorii ei politici nu aveau prea mult respect faţă de legitimitatea bisericilor lor vechi.

În ciuda acestei ascendente înstrăinări, de la începutul secolului ale XII-lea şi până la mijlocul secolului al XIII-lea, s-a făcut un număr apreciabil de încercări pentru a rezolva problema Filioque. Împăratul german Lothar al III-lea a trimis la Constantinopol, în 1136, pe episcopul Anselm de Havelberg să negocieze o alianţă militară cu împăratul Ioan al II-lea Comnenul. În timpul vizitei sale, Anselm şi Mitropolitul Niceta de Nicomidia au purtat o serie de discuţii asupra problemelor care separă cele două Biserici, inclusiv Filioque, şi au concluzionat că diferenţele dintre cele două tradiţii nu erau atât de mari precum crezuseră (PL 188.1206B - 1210B). O scrisoare din partea Patriarhului ortodox Gherman al II-lea (1222-1240) adresată Papei Grigore al IX-lea (1227-1241) a dus la continuarea discuţiilor asupra problemei Filioque dintre teologii răsăriteni şi apuseni la Niceea în 1234. Discuţii ulterioare au avut loc în 1253-1254 din iniţiativa Împăratului Ioan al III-lea Vatatzes (1222-1254) şi a Papei Inocenţiu al IV-lea (1243-1254). În ciuda acestor eforturi, consecinţele continue ale Cruciadei a IV-a şi ameninţarea turcilor, împreună cu pretenţiile papalităţii de jurisdicţie asupra Răsăritului, au dovedit aceste bine-intenţionate eforturi inconclusive.

Pe acest fundal, în 1274 s-a ţinut un sinod la Lyon (Lyon II), după reluarea de către Constantinopol a controlului imperial asupra Răsăritului. În ciuda consecinţelor cruciadelor, mulţi dintre bizantini căutau vindecarea acestor răni ale despărţirii şi aşteptau ajutor de la Occident împotriva ameninţărilor crescânde al turcilor, iar Papa Grigore al X-lea (1271-1276) spera în mod entuziastic la o reunire. Între temele de discuţie ale sinodului a fost şi Filioque. Totuşi, cei doi episcopi bizantini trimişi ca delegaţi nu au avut prilejul de a prezenta sinodului punctul de vedere răsăritean. În sesiunea finală din 17 iulie, Filioque a fost aprobat în mod oficial într-o scurtă declaraţie, care condamna de asemenea pe cei care ar avea păreri diferite despre originea Sfântului Duh.

La 6 iulie, potrivit înţelegerii anterioare dintre delegaţii papali şi Împăratul Constantinopolului, s-a proclamat deja reunirea Bisericilor din Răsărit şi Apus, dar aceasta nu a fost niciodată acceptată de către clerul sau mirenii răsăriteni şi nici nu a fost promovată în mod vertiginos de către papii din Vest. Se cuvine a menţiona în acest context că, în scrisoarea sa de comemorare a 700 de ani de la acest sinod (1974), Papa Paul al VI-lea a recunoscut aceasta şi a adăugat că „Latinii au ales texte şi formule expresive unei eclesiologii care fusese concepute şi dezvoltată în Vest. Este de înţeles […] că o unitate astfel realizată nu putea fi acceptată pe deplin de mintea creştinului răsăritean.” Puţin mai departe, Papa, vorbind despre dialogul Catolic-Ortodox viitor, observă: „ … va relua iarăşi alte aspecte dezbătute, pe care Grigorie al X-lea şi Părinţii de la Lyon au crezut că le-au rezolvat.”

De fapt, la sinodul răsăritean de la Vlaherne (Constantinopol) din 1285, sub conducerea Patriarhului Grigorie al II-lea, cunoscut şi ca Grigorie al Ciprului (1282-1289), au fost respinse în mod hotărât hotărârile Sinodului de la Lyon şi teologia pro-latină a fostului Patriarh Ioan al XI-lea Bekkos (1275-1282). Totodată, sinodul a emis o declaraţie semnificativă tratând problema teologică a lui Filioque. În timp ce respinge cu fermitate „purcederea dublă” a Sfântului Duh, de la Tatăl şi de la Fiul, declaraţia vorbeşte despre „manifestarea veşnică” a Duhului prin Fiul. Terminologia Patriarhului Grigorie a deschis calea, cel puţin, către o mai adâncă, mai profundă înţelegere a relaţiei dintre Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh atât în Est cât şi în Vest (vezi mai jos). Acest concept a fost dezvoltat mai departe de Sf. Grigorie Palama (1296-1359) în contextul distincţiei făcută de el între fiinţa şi energiile persoanelor divine. Din nefericire, aceste „portiţe” au avut un efect prea mic asupra discuţiilor medievale de mai târziu privind originea Duhului, atât în Biserica de Răsărit cât şi în cea de Apus. În ciuda îngrijorării dovedită de teologii bizantini din vremea lui Fotie, şi a opoziţiei la Filioque şi includerea lui în Crezul latin, nu se face referinţă la el în Sinodiconul Ortodoxiei, o colecţie conţinând peste 60 de anateme reprezentând hotărârile doctrinare ale sinoadelor răsăritene până în secolul al XIV-lea.

Totuşi, s-a mai făcut încă o încercare de a trata cu autoritate acest subiect la scară ecumenică. Sinodul de la Ferrara-Florenţa (1438-1445) a întrunit pe reprezentanţii Bisericii Romei şi ai Bisericilor din Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim pentru a discuta o gamă largă de probleme controversate, inclusiv autoritatea papală şi Filioque. Acest Sinod s-a ţinut în vremea când Imperiul Bizantin era grav ameninţat de către Otomani şi când mulţi din lumea grecească priveau ajutorul militar din Vest ca singura speranţă pentru Constantinopol. După discuţii intense ale experţilor de ambele părţi, adesea axate pe interpretarea textelor patristice, la 6 iulie 1439 s-a declarat unirea Bisericilor. Actul de unire al Sinodului, Laetentur caeli, recunoştea legitimitatea punctului de vedere apusean al purcederii din veşnicie a Duhului din Tatăl şi din Fiul, ca dintr-un singur principiu şi într-o singură suflare. Filioque a fost prezentat aici ca având acelaşi înţeles cu punctul de vedere al Părinţilor răsăriteni timpurii că Duhul purcede „prin Fiul.” Sinodul a aprobat de asemenea un text care vorbeşte despre Papa ca având „primat asupra întregii lumi,” şi „cap al întregii Biserici şi părinte şi învăţător al tuturor creştinilor.” În ciuda participării ortodoxe la aceste discuţii, hotărârile de la Florenţa – ca şi actul de unire de la Lyon II – nu au fost niciodată acceptate de grupul reprezentativ al episcopilor sau de mirenii din Răsărit şi au fost oficial respinse la Constantinopol la 1484.

Căderea Constantinoplului în 1453 şi efectul fragmentar al Reformei Protestante în Vest, ca şi misiunile latine ulterioare în fosta lume bizantină şi întemeierea bisericilor răsăritene în comuniune cu Roma, au dus la adâncirea schismei, însoţită de o literatură foarte polemică de ambele părti. Vreme de peste 500 de ani, puţine au fost ocaziile oferite părţilor catolică şi ortodoxă de a discuta cu seriozitate problema Filioque şi a aspectului legat de ea, primatul şi autoritatea de a învăţa a episcopului Romei. Ortodoxia şi Romano-Catolicismul au intrat într-o perioadă de izolare oficială reciprocă, în care fiecare şi-a dezvoltat felul propriu de a fi singura entitate bisericească care reprezintă credinţa apostolică. De exemplu, acest lucru a fost exprimat în enciclica lui Pius al IX-lea, In Suprema Petri Sede din ianuarie 6, 1848 şi a lui Leon al XIII-lea Praeclara Gratulationis Publicae din iunie 20, 1894, ca şi în enciclicile Patriarhilor ortodocşi din 1848 şi cea a Patriarhatului Constantinopolului din 1895, fiecare răspunzând documentelor papale anterioare. Discuţii ecumenice dintre Bisericile Ortodoxe şi reprezentanţii Catolicilor Vechi şi Anglicani privitoare la Filioque au avut loc în Germania în 1874-75, şi au fost reluate sporadic în secolul următor, dar, în general vorbind, progresul substanţial de a depăşi opoziţia înrădăcinată a vederilor tradiţionale răsăritene şi apusene a fost de proporţii reduse.

Conciliul Vatican II (1962-1965) şi conferinţele Pan-Ortodoxe (1961-1968), care au reînnoit contactele şi dialogul, au deschis o nouă eră în relaţiile dintre Bisericile Catolică şi Ortodoxă. De atunci, un număr de probleme teologice şi evenimente istorice care au contribuit la schisma dintre biserici au început să capete o înnoită atenţie. În acest context a luat fiinţă, în 1965, Consultarea noastră Nord-Americană Ortodox-Catolică şi Comisia Comună Internaţională pentru Dialogul dintre Bisericile Ortodoxă şi Catolică, înfiinţată în 1979. Deşi un comitet de teologi din multe şi diferite biserici, sponsorizat de Comisia Credinţă şi Constituţie a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, a dezbătut în adâncime Filioque în 1978 şi 1979 şi a concluzionat prin emiterea „Klingenthal Memorandum” (1979), o nouă discuţie comună a problemelor nu a fost întreprinsă de reprezentanţii celor două Biserici ale noastre până la studiul nostru. Prima declaraţie a Comisiei Comune Internaţionale (1982) intitulată „Taina Bisericii şi a Euharistiei în Lumina Tainei Sfintei Treimi,” tratează succint problema Filioque, în contextul unei discuţii extensive despre relaţiile persoanelor Sfintei Treimi. Declaraţia spune: „Fără a dori încă să rezolvăm dificultăţile care au apărut între Est şi Vest privind relaţia dintre Fiul şi Duhul, putem spune deja împreună că acest Duh care purcede de la Tatăl (Ioan 15:26) ca singura sursă a Treimii, şi care a devenit Duhul înfierii noastre (Rom. 8:15) întrucât este deja Duhul Fiului (Gal. 4:6), ni se împărtăşeşte nouă, mai ales prin Euharistie, prin acest Fiu în care a rămas în timp şi în veşnicie (Ioan 1-32).” (Nr. 6).

Multe alte evenimente din ultimile decenii indică o mai mare dorinţă din partea Romei de a recunoaşte caracterul normativ al Crezului din Constantinopol. Când Patriarhul Dimitrie I a vizitat Roma în 7 decembrie 1987 şi iarăşi în cursul vizitei Patriarhului Bartolomeu I la Roma în iunie 1995, ambii patriarhi au luat parte la Liturghia oficiată de Papa Ioan Paul II în catedrala Sf. Petru. În ambele ocazii, Papa şi Patriarhul au mărturisit Crezul în greceşte (fără Filioque). Papa Ioan Paul II şi Patriarhul României Teoctist au făcut acelaşi lucru în România şi la o Liturghie papală la Roma, la 13 octombrie, 2002. Documentul Dominus Iesus: Despre Unicitatea şi Universalitatea Mântuitoare a lui Iisus Hristos şi a Bisericii, emis de Congregaţia pentru Doctrină şi Credinţă la 6 august 2000, îşi începe observaţiile teologice despre învăţătura centrală a Bisericii cu textul Crezului de la 381, din nou fără adaosul Filioque. Deşi nu s-au explicat folosirile Crezului, aceste avansări sugerează o nouă conştientizare a părţii Catolice, cu privire la caracterul unic al textului grecesc originar al Crezului, ca cea mai autentică formulare a credinţei care uneşte creştinătatea răsăriteană şi apuseană.

Nu mult după întâlnirea la Roma dintre Papa Ioan Paul al II-lea şi Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, Vaticanul a publicat documentul „Tradiţiile Greceşti şi Latine Privind Purcederea Sfântului Duh” (13 septembrie 1995). Intenţia acestui text a fost aceea de a aduce o nouă contribuţie la dialogul dintre bisericile noastre în această problemă controversată. Între multele observaţii pe care le face, textul spune: „Biserica Catolică recunoaşte valoarea conciliară, ecumenică, normativă şi irevocabilă, ca expresie a credinţei comune a Bisericii şi a tuturor creştinilor, a Simbolului mărturisit în greceşte la Constantinopol în 381 de către Sinodul II Ecumenic. Nici o mărturisire de credinţă, specifică unei tradiţii liturgice particulare, nu poate contrazice această expresie a credinţei propovăduită şi mărturisită de Biserica nedespărţită.” Cu toate că Biserica Catolică în mod evident nu vede în Filioque o contradicţie a Crezului din 381, semnificaţia acestui pasaj din declaraţia de la Vatican din 1995 nu trebuie minimalizată. Studiul nostru despre Filioque a început în 1999, ca răspuns la acest document important, şi sperăm că prezenta declaraţie va duce mai departe discuţiile pozitive dintre comuniunile noastre, la care noi înşine am fost părtaşi.

III Reflecţii Teologice

Modestia reverenţioasă este, fără îndoială, cea dintâi tendinţă a minţii în toate discuţiile despre originea Sfântului Duh în cadrul Tainei dumnezeieşti, şi despre relaţiile dintre Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh unul cu altul. Despre Taina dumnezeiască însăşi nu putem spune prea multe, iar speculaţiile noastre riscă întotdeauna să pretindă un grad de claritate şi siguranţă care depăşeşte datoria lor. După cum ne aminteşte Dionisie Areopagitul, „nici o unitate, ori trinitate, ori număr, ori uniformitate, ori rodire sau oricare alt lucru care, fie că este o creatură sau poate fi cunoscut de orice creatură, nu poate să exprime Taina, mai presus de minte şi raţiune, a acestei dumnezeiri transcendente care în chip fundamental depăşeşte toate lucrurile” (Despre Numele Divine 13.3). Faptul că noi, în calitate de creştini îl mărturisim pe Dumnezeul nostru, care este unul neschimbat şi neîmpărţit, ca fiind Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh – trei „persoane” care niciodată nu pot fi amestecate sau minimalizate între ele şi care sunt toate în mod deplin şi exact Dumnezeu, individual şi într-o perfectă armonie a relaţiilor dintre ele – este pur şi simplu o însumare a ceea ce am învăţat din propria revelaţie a lui Dumnezeu în istoria omenirii, revelaţie care a culminat în capacitatea dată nouă, prin puterea Sfântului Duh, de a-L mărturisi pe Iisus drept Cuvântul şi Fiul Tatălui Veşnic.

Cu siguranţă că terminologia noastră creştină despre Dumnezeu trebuie să fie în concordanţă cu Sfintele Scripturi şi cu tradiţia dogmatică a Bisericii, care interpretează conţinutul Scripturii într-o manieră normativă. Şi totuşi, există mereu delicata problemă hermeneutică de a raporta anumiţi termeni şi texte scripturistice la viaţa intimă a lui Dumnezeu şi de a şti când un pasaj se referă doar la lucrarea lui Dumnezeu în cadrul „iconomiei” istorice de mântuire, sau când trebuie înţeles ca referindu-se în mod absolut la fiinţa însăşi a lui Dumnezeu. Despărţirea Bisericilor noastre pe baza problemei Filioque ar fi probabil mai puţin acută dacă ambele părţi, de-a lungul veacurilor, ar fi fost mai conştiente de limitele noastre în cunoaşterea lui Dumnezeu.

În al doilea rând, discuţia acestui subiect dificil a fost adesea împiedicată de către denaturările polemice în care fiecare parte a schimonosit poziţia celeilalte, doar de dragul argumentării. De exemplu, nu este adevărat că teologia Ortodoxă de rând percepe purcederea Duhului, în cadrul fiinţei veşnice a lui Dumnezeu, ca neafectată de relaţia Fiului cu Tatăl, sau că gândeşte despre Duhul ca „neaparţinând” în mod corect Fiului când Duhul este trimis în timp (lume). Nu este iarăşi adevărat că teologia Latină de rând îşi are, în mod tradiţional, originea reflecţiilor sale trinitare într-o concepţie abstractă şi nescripturistică a fiinţei divine, sau că mărturiseşte două cauze ale existenţei ipostatice a Duhului, sau intenţionează să atribuie Sfântului Duh un rol de subordonare faţă de Fiul, fie în cadrul Tainei dumnezeieşti, sau în lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu în timp.

Din studiul nostru avem convingerea că tradiţiile teologice răsăriteană şi apuseană au fost în acord substanţial, încă din perioada patristică, într-o serie de afirmaţii fundamentale despre Sfânta Treime cu importanţă în dezbaterea Filioque:

  • ambele tradiţii afirmă clar că Duhul Sfânt este un ipostas distinct sau o persoană în cadrul Tainei divine, egal cu Tatăl şi cu Fiul, şi nu doar o creatură sau un mod de gândire despre lucrarea lui Dumnezeu în cele create;
  • deşi Crezul de la 381 nu o declară în mod explicit, ambele tadiţii mărturisesc că Sfântul Duh este Dumnezeu, de o fiinţă (omoousios) cu Tatăl şi cu Fiul;
  • de asemenea, ambele tradiţii afirmă cu claritate că Tatăl este sursa primordială şi cauza (aitia) supremă a fiinţei divine, şi astfel al tuturor lucrărilor lui Dumnezeu: „izvorul” din care curg împreună Fiul şi Duhul Sfânt, „rădăcina” fiinţei şi rodirii lor, „soarele” din care radiază existenţa şi lucrarea lor;
  • ambele tradiţii afirmă că cele trei ipostasuri sau persoane în Dumnezeu sunt constituite în existenţa lor ipostatică şi sunt deosebite una de alta doar prin relaţiile originii lor, şi nu prin alte caracteristici sau lucrări;
  • în mod corespunzător, ambele tradiţii afirmă că toate lucrările lui Dumnezeu – lucrări prin care Dumnezeu cheamă realitatea creată la fiinţă şi alcătuieşte acea realitate, pentru bunăstarea ei, într-un cosmos unit şi ordonat centrat pe fiinţa umană, care a fost creat după chipul lui Dumnezeu – sunt lucrarea comună a Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh, chiar dacă fiecare din ei joacă un rol distinct în cadrul acelor lucrări, care este determinat de relaţiile unuia cu celălalt;

Cu toate acestea, tradiţiile răsăriteană şi apuseană de gândire despre Taina dumnezeiască au dezvoltat cu claritate categorii şi concepţii care diferă în mod substanţial. Aceste diferenţe nu pot fi negate sau făcute să pară egale prin argument facil. Divergenţele noastre pot fi sintetizate după cum urmează:

1) Terminologie

Controversa Filioque este, mai întâi de toate, o controversă a cuvintelor. După cum au arătat o serie de autori recenţi, o parte din divergenţa teologică dintre comuniunile noastre pare a-şi avea originea în diferenţele subtile, dar semnificative în felul în care au fost folosiţi termenii cheie de referinţă la originea divină a Duhului. Referindu-se la Duhul Sfânt, Crezul de la 381 îl caracterizează în termenii de la Ioan 15:26, ca cel „care purcede (ekporevetai) de la Tatăl”: influenţat probabil de Sf. Grigorie Teologul (Or. 31.8), sinodul a decis să se limiteze la limbajul ioanian, schimbând uşor textul Evangheliei (schimbând to pnevma …o para tou Patros ekporevetai cu: to pnevma to aghion to ek tou Patros ekporeveomenon) pentru a accentua că „ieşirea” Duhului îşi are începutul „în” rolul ipostatic veşnic al Tatălui ca izvor al Fiinţei divine, aşa că cea mai potrivită expresie este un fel de „mişcare din (ek)” El. Conotaţia fundamentală de ekporevesthai („purcede, ieşire”) şi substantivul înrudit ekporevsis („purcedere”), par a fi aceea de „trecere înafară” dintr-un punct de origine. Din vremea Părinţilor Capadocieni, cel puţin, teologia grecească aproape întotdeauna rezervă folosirea acestui termen pentru ieşirea Duhului din Tatăl, acordându-i statutul de termen tehnic pentru relaţia celor două persoane divine. Prin contrast, alte cuvinte greceşti, precum proienai, „a merge spre,” sunt folosite în mod frecvent de Părinţii răsăriteni pentru a se referi la „misiunea” mântuitoare a Duhului în timp de la Tatăl şi de la Domnul înviat.

Pe de altă parte, termenul latin procedere, cu substantivul său înrudit processio, sugerează în mod simplu „mişcarea către,” fără implicaţia adăugată de punct de pornire a acestei mişcări; este astfel folosit pentru traducerea unei alte serii de termeni teologici greceşti, inclusiv proienai şi este luat în mod explicit de către Toma de Aquino ca fiind un termen general, însemnând „origine de orice fel” (Summa Theologiae I, q. 36. a2), inclusiv – într-un context trinitar – generarea Fiului, precum şi suflarea – către a Duhului şi misiunea Lui în timp. Drept rezultat, atât originea primordială a Duhului în Tatăl cel veşnic, precum şi „trimiterea” lui de către Domnul înviat, tind a fi desemnate, în latină, de acelaşi cuvânt, procedere, în vreme ce teologia grecească foloseşte în mod normal doi termeni diferiţi. Cu toate că această diferenţă între tradiţiile latină şi greacească în înţelegerea originii veşnice a Duhului este mai mult decât una verbală, o bună parte a îngrijorării Bisericii Greceşti privitor la adăugarea cuvântului Filioque în traducerea latină a Crezului de la 381 ar putea fi datorată – după cum Sf. Maxim Mărturisitorul explică (Scrisoare către Marinus: MG 91.133-136) – unei neînţelegeri de ambele părţi a diversităţii de înţelesuri sugerată de termenii folosiţi în greceşte şi latineşte pentru „purcedere.”

2) Problemele importante.

Este clar că două sunt problemele majore care separă Bisericile Răsăriteană şi Apuseană în dezbaterea lor istorică a lui Filioque: una teologică, în sensul strict, şi una eclesiologică.

a) Problema Teologică:

Dacă termenul „teologie” este înţeles în sensul său patristic de gândire despre Dumnezeu ca Treime, problema teologică a acestei dispute este legată de faptul dacă Fiul poate fi considerat ca având vreun rol în originea Duhului, ca ipostas sau „persoană” divină, de la Tatăl, care singur este izvorul suprem al Tainei divine. După cum am văzut, tradiţia grecească s-a axat pe textul de la Ioan 15:26 şi pe formularea Crezului de la 381 pentru a afirma că tot ceea ce ştim noi despre originea ipostatică a Duhului este că „purcede de la Tatăl,” într-un fel distinct dar asemănător cu „generarea” Fiului din Tatăl (ex. Sf. Ioan Damaschinul, Despre Credinţa Ortodoxă 1.8). Totuşi, aceeaşi tradiţie recunoaşte că „misiunea” Duhului în lume implică şi pe Fiul, care primeşte Duhul în firea Sa umană la Botez, îl suflă asupra celor doisprezece în seara Învierii şi Îl trimite cu putere în lume prin propovăduirea harismatică a Apostolilor, la Cincizecime.

Pe de altă parte, tradiţia latină de la Tertulian încoace a tins să deducă că, întrucât ordinea în care Biserica numeşte de obicei pe cele trei persoane ale Sfintei Treimi, îl plasează pe Duhul după Fiul, el ar trebui considerat ca venind „de la” Tatăl „prin” Fiul. Augustin însuşi, care în mai multe pasaje insistă că Sfântul Duh „purcede de la Tatăl,” pentru că în calitate de Dumnezeu nu este inferior Fiului (De Fide et Symbolo 9.19; Enchiridion 9.3), în alte texte dezvoltă clasica sa interpretare că Duhul „purcede” de asemenea de la Fiul pentru că El este, în cursul istoriei sacre, Duhul şi „darul” Tatălui şi al Fiului (ex. Despre Sf. Treime 4.20.29; Tratat despre Evanghelia după Ioan 99.6-7), darul care îşi are începutul în schimbul lor veşnic de dragoste (Despre Sf. Treime 15.17.29). Din punctul de vedere al lui Augustin, această participare a Fiului în purcederea Duhului nu trebuie înţeleasă ca o contrazicere a rolului Tatălui ca singura şi desăvârşita sursă a Fiului şi a Duhului, ci ca ceva dat de către Tatăl în generarea Fiului: „Sfântul Duh, la rândul Său, a primit de la Tatăl însuşi, ca să purceadă şi de la Fiul, întocmai cum purcede de la Tatăl” (Tratat despre Evanghelia după Ioan 99.8).

Marea diferenţă dintre tradiţiile timpurii greacă şi latină , în această privinţă, se datoreşte în mod clar diferenţei subtile a termenului latin procedere de cel grecesc ekporevesthai: precum am văzut, „venirea” Duhului este desemnată în sens mai general de către termenul latin, fără conotaţia unei origini supreme sugerată de termenul grecesc. Însă, „purcederea” Duhului de la Fiul este înţeleasă în teologia latină ca o relaţie întrucâtva diferită de „purcederea” de la Tatăl chiar când – potrivit explicaţiei lui Anselm şi Toma de Aquino – relaţia Tatălui şi Fiului cu Duhul Sfânt este văzută ca şi cum ar constitui „un singur principiu” al originii Duhului: chiar în suflarea împreună a Duhului, potrivit teologilor latini, Tatăl păstrează prioritatea, dând Fiului toate câte are şi făcând posibil tot ceea ce El face.

Şi teologii greci s-au frământat adesea să găsească căi de a explica faptul că Fiul, care trimite în timp pe Duhul, joacă şi El un oarecare rol de mediere în existenţa şi lucrarea veşnică a Duhului. De exemplu, Sf. Grigorie al Nissei explică că noi doar putem distinge ipostasurile în cadrul Tainei dumnezeieşti „crezând că unul este cauza, altul provine de la cauză; şi în ceea ce provine de la cauză, recunoaştem încă ceva distinct: unul este imediat din primul, celălalt este prin cel care este imediat din primul.” Este caracteristic „medierii” (mesiteia) Fiului în originea Duhului, adaugă el, ca să-şi păstreze şi rolul Său unic de Fiu şi să îngăduie şi Duhului să aibă o „relaţie firească cu Tatăl (Către Ablabius: GNO III/1, 56.3-10). În secolul al XIII-lea, sinodul de la Vlaherne (1285), sub conducerea Patriarhului de Constantinopol Grigorie al II-lea, a făcut un pas mai departe în interpretarea textelor patristice care vorbesc despre existenţa Duhului prin Fiul într-un mod consecvent cu tradiţia ortodoxă. În Tomos-ul său, sinodul a propus că, deşi credinţa creştină trebuie să mărturisească că Sfântul Duh îşi primeşte existenţa şi identitatea ipostatică numai de la Tatăl, care este singura cauză a fiinţei divine, El „străluceşte din şi se manifestă veşnic prin Fiul, în felul în care lumina trece şi se manifestă prin mijlocirea razei de soare” (trad. A. Papadakis, Criză în Bizanţ [Sf. Vladimir, 1996] 219). În veacul următor, Sf. Grigorie Palama a găsit aceeaşi interpretare acestei relaţii într-o serie de lucrări; în Mărturisirile sale din 1351, de exemplu, el afirmă că Sfântul Duh „îl are pe Tatăl ca temelie, sursă şi cauză,” dar „se odihneşte în Fiul” şi „este trimis – adică manifestat – prin Fiul” (ibid. 194). În ceea ce priveşte energia divină transcendentă, deşi nu ca fiinţă sau fiinţă ipostatică, „Duhul curge de la Tatăl prin Fiul şi, dacă vreţi, de la Fiul peste toţi cei vrednici de el,” o comunicare care poate fi chiar numită în general „purcedere” (ekporevsis) (Tratatul Apodeic 1: trad. J. Meyendorff, Studiu despre Sf. Grigore Palama [Sf. Vladimir, 1974] 231-232).

Este clar că tradiţiile teologice greacă şi latină meţin o stare de tensiune bazată pe problema fundamentală a originii veşnice a Duhului ca persoană divină distinctă. Înainte de Evul Mediu, ca rezultat al influenţei lui Anselm şi Toma de Aquino, teologia apuseană concepe aproape în unanimitate identitatea fiecărei persoane divine ca fiind definită de „relaţiile ei de opoziţie” – cu alte cuvinte, relaţiile ei de origine reciproc definitorii – cu celelalte două şi conclude că Duhul Sfânt nu ar fi deosebit ipostatic de Fiul dacă ar „purcede” numai de la Tatăl. În înţelesul latin al lui processio ca termen general pentru „origine,” la urma urmelor, se poate spune de asemenea că Fiul „purcede din Tatăl” prin naşterea (generarea) din El. Teologia răsăriteană, inspirându-se din textul de la Ioan 15:26 şi din Crezul de la 381, continuă să înţeleagă termenul „purcedere” (ekporevsis) ca indicând o relaţie cazuală unică, exclusivă şi distinctă dintre Duhul şi Tatăl şi în general limitează rolul Fiului la „manifestarea” şi „misiunea” Duhului în lucrările dumnezeieşti de creare şi mînturire. Aceste diferenţe, deşi subtile, sunt esenţiale şi greutatea tradiţiei teologice ce stă la baza fiecăreia din ele face împăcarea lor teologică tot mai dificilă.

b) Problema Eclesiologică:

Cealaltă problemă prezentă mereu de la sfârşitul secolului al VIII-lea, în disputa Filioque, este cea pastorală şi a autorităţii de a învăţa în Biserică – mai precis, problema autorităţii episcopului Romei în rezolvarea finală a problemelor dogmatice, în virtutea oficiului său. De la Sinodul de la Efes (431), tradiţia dogmatică a Bisericilor Răsăriteană şi Apuseană a afirmat mereu că norma finală a ortodoxiei, în interpretarea Evangheliei Creştine, trebuie să fie „credinţa de la Niceea.” Tradiţia Ortodoxă înţelege expresia normativă a acestei credinţe ca fiind Mărturisirile de Credinţă şi canoanele formulate de acele Sinoade acceptate de Bisericile Apostolice ca „ecumenice:” mărturisind credinţa Apostolică neîntreruptă şi universală. Şi tradiţia Catolică acceptă formulările sinodale ca normative şi acordă o importanţă unică celor şapte Sinoade, acceptate drept ecumenice de către Bisericile Catolică şi Ortodoxă. Însă, în recunoaşterea primatului universal al episcopului Romei în probleme de credinţă şi de slujba unităţii, tradiţia Catolică acceptă autoritatea Papei de a confirma acceptarea procesului conciliar şi de a explica ce este şi ce nu este în contradicţie cu „credinţa de la Niceea” şi tradiţia Apostolică. Deci, în vreme ce teologia Ortodoxă a văzut în aprobarea finală de către papi, în secolul al XI-lea, a lui Filioque în Crezul Latin, o uzurpare a autorităţii dogmatice reservată numai Sinoadelor Ecumenice, teologia Catolică a înţeles-o ca pe un exerciţiu legitim al autorităţii primatului său de a proclama şi clarifica credinţa Bisericii. Precum s-a văzut adesea în studiul nostru comun, tocmai atunci când problemele de putere şi de control au preocupat Bisericile noastre, problema Filioque a devenit obiectul central: prezentat ca o condiţie pentru îmbunătăţirea relaţiilor, sau oferit (tolerat) ca motiv de a îngădui continuarea nevindecată a lipsei de unitate.

Precum în problema teologică a originii Sfântului Duh, discutată mai înainte, şi această divergenţă a înţelegerii structurii şi exercitării autorităţii în Biserică, este în mod clar una foarte serioasă: fără îndoială, primatul papal, cu toate implicaţile lui, rămâne problema de căpătâi a chestiunilor de teologie şi practică care continuă să separe comuniunile noastre. Totuşi, în continuarea discuţiilor pe tema Filioque dintre Bisericilie noastre, am găsit că este bine să menţinem aceste două probleme metodologic separate una faţă de alta şi să recunoaştem că taina relaţiilor dintre persoanele divine, trebuie tratată într-o manieră diferită de problema dacă este corect sau nu pentru bisericile apusene, să mărturisească credinţa de la Niceea în termeni care diferă de textul original al Crezului de la 381.

3) Continuând reflecţiile noastre.

S-a afirmat adesea că teologia Sfântului Duh este un domeniu nedezvoltat al gândirii teologice creştine. Aceasta se pare a fi adevărat chiar în problema originii Sfântului Duh. Deşi s-a scris mult despre motivele pro şi contra ale teologiei Filioque din era carolingiană, cea mai mare parte este de natură polemică, cu scopul de a justifica poziţiile asumate de ambele părţi ca non-negociabile. Până în vremurile moderne s-a depus puţin efort în găsirea unor noi căi de exprimare şi interpretare a gândirii biblice şi a creştinismului primar privitor la persoana şi lucrarea Sfântului Duh, care ar putea schiţa discuţia într-un mod nou şi canaliza toate Bisericile către un consens în problemele esenţiale în continuitatea ambelor tradiţii. De curând, unii teologi din diverse Biserici au sugerat că a sosit timpul pentru reluarea acestei chestiuni împreună, în spiritul unui ecumenism autentic şi căutarea de noi moduri în articularea credinţei Apostolice, care ar găsi în final o acceptare creştină ecumenică.

Recunoscând dificultăţile ei, Dialogul nostru sprijină o astfel de încercare teologică comună. Sperăm că un proces serios de gândire asupra teologiei Sfântului Duh, bazat pe Sfintele Scripturi şi pe întreaga tradiţie a teologiei creştine, şi caracterizat de o deschidere pentru noi formulări şi structuri conceptuale, corespunzător acestei tradiţii, ar ajuta Bisericile noastre în găsirea a noi coordonate a credinţei comune şi în evoluarea cu respect faţă de înţelepciunea respectivilor noştri înaintaşi. Îndemnăm, totodată, ca ambele Biserici să persiste în eforturile lor de a cugeta – împreună sau separat – la teologia primatului şi a sinodalităţii în cadrul structurilor Bisericii de învăţare şi practică pastorală, recunoscând că şi aici rămâne esenţial necesară deschiderea continuă către o avansare doctrinară şi pastorală legată în mod intim de lucrarea Duhului în comunitate.

Sf. Grigorie de Nazians ne amiteşte, în Oraţia a V-a Teologică despre divinitatea Sfântului Duh, că descoperirea lentă din partea Bisericii a statutului adevărat şi identităţii Duhului face parte în mod simplu din „ordinea teologiei (taxis tis theologias)” prin care „lumina ni se dă treptat” în înţelegerea Tainei de mântuire a lui Dumnezeu (Or. 31.27). Numai dacă „ascultăm ce spune Duhul în Biserici” (Apoc. ), vom rămâne credincioşi Evangheliei propovăduită de Apostoli, avansând totodată în înţelegerea credinţei, care este misiunea teologiei.

IV. Recomandări

Suntem conştienţi că problema teologiei Filioque şi folosirea lui în Crez, nu este o problemă doar între comuniunile catolică şi ortodoxă. Multe biserici Protestante, împărtăşind zestrea teologică a Evului Mediu, consideră de asemenea acest termen ca reprezentând o parte integrală a mărturisirii creştine. Deşi această problemă a fost deja discutată în dialogul dintre unele din aceste Biserici şi comuniunea Ortodoxă, rezolvarea viitoare a acestei discordii dintre Est şi Vest pe baza originii Sfântului Duh trebuie să implice toate comunităţile care profesează Crezul de la 381 ca standard al credinţei. Conştienţi de limitele ei, totuşi, Consultarea noastră face membrilor şi episcopilor Bisericilor noastre următoarele recomandări teologice şi practice:

  • Bisericile noastre să se angajeze la un nou şi susţinut dialog privitor la originea şi persoana Sfântului Duh, inspirându-se din Sfânta Scriptură şi bogăţiile depline ale tradiţiilor teologice ale Bisericilor noastre, şi să caute căi constructive de exprimare a ceea ce constituie miezul credinţei noastre în această problemă dificilă;
  • Participanţii la acest dialog să recunoască clar limitele capacităţii noastre de a face afirmaţii definitive despre viaţa intimă a lui Dumnezeu;
  • În viitor, datorită progresului mutual înregistrat în ultimile decenii, Ortodocşii şi Catolicii să se abţină de la etichetarea drept eretică a tradiţiilor celeilate părţi în privinţa purcederii Sfântului Duh;
  • Teologii Ortodocşi şi Catolici să distingă mai clar între divinitatea şi identitatea ipostatică a Sfântului Duh, care este o dogmă primită de Bisericile nostre, şi felul originii Duhului, care încă aşteaptă o rezolvare finală deplină şi ecumenică;
  • Cei angajaţi la dialog în această problemă să distingă, pe cât posibil, chestiunea teologică a originii Sfântului Duh de problemele eclesiologice ale primatului şi autorităţii doctrinare în Biserică, chiar dacă urmărim ambele probleme cu seriozitate;
  • Dialogul teologic dintre Bisericile noastre să acorde atenţie sporită statutului sinoadelor ţinute în Bisericile noastre după cele şapte recunoscute, în general, drept ecumenice;
  • Biserica Catolică, drept consecinţă a valorii dogmatice normative şi irevocabile a Crezului de la 381, să folosească numai textul grecesc originar în traducerile acestui Crez pentru uzul catehetic şi liturgic;
  • Biserica Catolică, drept urmare a unui crescând consens teologic, şi în special a declaraţiilor făcute de Papa Paul al VI-lea, să declare neaplicabilă condamnarea făcută la Sinodul II din Lyon (1274) a celor „care îndrăznesc să nege că Duhul Sfânt purcede din veşnicie de la Tatăl şi de la Fiul.”

Facem aceste recomandări Bisericilor noastre cu convingerea, pe baza studiului şi discuţiei noastre intense, că diversele căi ale tradiţiilor noastre de a înţelege purcederea Duhului Sfânt nu trebuie să ne mai separe. Credem, mai degrabă, că mărturisirea vechiului Crez Constantinopolitan trebuie lăsată să devină, prin practica noastră uniformă şi prin noile încercări de înţelegere reciprocă, baza pentru o unitate mai conştientă într-o credinţă pe care întreaga teologie caută să o clarifice şi să o adâncească. Cu toate că exprimarea de către noi a adevărului, pe care Dumnezeu îl descoperă, privitor la Fiinţa Sa, trebuie să rămână întotdeauna limitată de îngrădirile înţelegerii şi cuvintelor omeneşti, credem că acelaşi „Duh al adevărului” pe care Iisus îl trimite (suflă) asupra Bisericii şi care rămâne încă în noi, ne va „călăuzi spre tot adevărul” (Ioan 16:13). Ne rugăm ca înţelegerea de către Bisericile noastre a Duhului să nu mai fie motiv de ceartă pentru noi sau un obstacol în calea unităţi în Hristos, ci ca adevărul spre care El ne călăuzeşte să fie, pentru noi şi toţi creştinii, „o legătură a păcii” (Ef.4:3).

Washington, DC
Octombrie 25, 2003

Back to Documents Produced by the North American Orthodox-Catholic Theological Consultation